Prețuirea talanților
Pr. Prof. Dr. Cristian MUNTEAN
În zilele noastre, credința că există un adevăr obiectiv e condamnată ca fiind retrogradă și primejdioasă. Binele și răul nu mai există în sine: toate valorile, schimbătoare și ele, sunt supuse liberului arbitru al individului.
Imperativul atât de uzitat astăzi: ,,Be Yourself!” nu are nimic de-a face cu evanghelicul: să devii ceea ce ești, pentru că nu cheamă la fructificarea talentelor/talanților, ci acordă fiecăruia dreptul de a rămâne așa cum este el în mod natural, educat sau nu.
Ridicate la rangul de principii ideologice, drepturile omului nu sunt menite să permită individului să trăiască în societate, ci să pună societatea în serviciul individului. În acest mod individul reprezintă un orizont insurmontabil.
Consecința acestei transformări este generalizarea relativismului. De vreme ce orice alegere e personală, orice adevăr e relativ. Acest subiectivism nu e considerat doar un semn al deschiderii, ci e ridicat la rangul de necesitate morală. (Jean Sevillia)
Or, într-o societate în care individualismul triumfă dă naștere unui efect invers: afirmarea de sine și nepăsarea față de ceilalți, având ca punct de plecare o proastă gestionare a iubirii.¸În fond, Sfântul Ioan al Crucii ne avertizează: La sfârșit vei fi întrebat despre iubire!
Pilda talanților ne vorbește despre iubire conștientizându‑ne că rostul nostru este acela de a administra darul libertății în spiritul iubirii. Doar iubirea e creatoare, iar frica devine opusul ei și chiar obstacol ce împiedică îmbogățirea noastră spirituală, făcându-ne asemenea slugii leneșe și fricoase care, după ce a îngropat talantul, a găsit multe cuvinte de spus spre îndreptățirea sa. (ierom. Savatie Baștovoi)
Tabloul poate fi mult mai grav dacă ne gândim la unii creștini de-ai noștri care, cu psihologia lor de învățați ai legii, sting ceea ce Sfântul Duh aprinde în inima unuia care stă în prag, a cuiva care începe să simtă dorul de Dumnezeu.
Poate nu întâmplător domnul Pleșu spunea, în ,,Jurnalul de la Tescani”, că lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om tânăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira.
Viața este o invitație la Taina iubirii dumnezeiești și tot ce ne abate de la această participare este o irosire. În acest sens lipsa capacității de admirație a lumii și a creației lui Dumnezeu e o formă de a ,,îngropa talantul”, pentru că ratează oportunitățile pe care i le dăruiește Dumnezeu, e o formă de nevedere.
Mario Vargas Llosa definește inspirat lumea contemporană ca fiind o ,,civilizație a spectacolului”, care pune pe primul loc în scara valorilor – divertismentul. Această tendință de a face o valoare supremă din faptul de a te simți bine are consecințe neașteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității și proliferarea, în sectorul informativ, a unui jurnalism iresponsabil, dedicat bârfelor și scandalului.
Literatura ,,light”, ca și cinematografia ,,light” și arta ,,light” îi lasă cititorului și spectatorului, spune Llosa, impresia comodă că e cult, revoluționar, modern și că se află în avangardă, printr-un minim efort intelectual. Astfel, această ,,civilizație a spectacolului” care se pretinde înaintată și înnoitoare propagă, de fapt, conformismul prin manifestările sale cele mai dăunătoare: complezența și automulțumirea. (Llosa)
Aceste manifestări stau la baza ,,îngropării talanților” și repun în discuție tema fricii care ne împiedică să înmulțim talanții. În iubire nu poate fi frică, pentru că iubirea desăvârșită alungă frica. Frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire.
Talanții din Evanghelie au fost dăruiți ,,fiecăruia după puterea lui”, arătând prin aceasta că diferențele dintre oameni sunt în ordinea creației lui Dumnezeu.
Părintele Savatie găsește inspirat sensul ,,puterii omului” în caracterul pe care îl are fiecare. Diferențele dintre noi nu sunt de ordin calitativ neapărat, ci de lucrare, așa încât singurul neajuns care poate fi atribuit unui om este acela de a nu-și împlini rostul în funcție de darurile sale, care sunt prezente în mod obligatoriu în măsura în care ele pot sluji armoniei universale.
Darurile, ne face atenți părintele Savatie, nu sunt tot una cu virtuțile. Sunt daruri înnăscute, date de Dumnezeu fără vreun efort din partea omului (credite nerambursabile primite la naștere) și daruri mai presus de fire, care se dau în schimbul lucrării virtuților (din iconomia dumnezeiască neștiută de oameni).
Prețuirea talanților ține de măsura în care fiecare dintre noi suntem conștienți de înclinațiile înnăscute pentru a lucra mai ușor darurile date de Dumnezeu, știind că nu caracterul trebuie schimbat în dorința de a dobândi o virtute, ci lucrarea virtuților trebuie să se facă după caracterul fiecăruia, astfel împlinind fiecare lucrarea potrivită.
În această cheie putem înțelege și versetul mateian: ,,căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi; iar de la cel ce n-are, și ceea ce are i se va lua” (Mt. 25, 29).
Pentru lumea de azi constatarea aceasta este dezarmantă: n-are rost să ai că oricum ți se va lua; la ce bun să te mai ostenești? Uităm că cel ce dobândește banul/darul nu-l primește degeaba, ca pe un dar gratuit, ci pentru că știe să obțină profit prin osteneala lui care înseamnă, în același timp, ingeniozitate și creativitate. În acest sens ,,prisosința” este suma bunăstării la care a ajuns prin osteneală, prețuind darurile primite.
Această prețuire a darurilor ne-ar putea schimba atitudinea față de ,,civilizația spectacolului” în care trăim, făcându-ne să înțelegem că doar bucuria noastră care bucură și pe alții este autentică.
