Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

joi, 9 februarie 2017

Dinastia de tipografi sibieni Barth – von Closius şi cărţile româneşti ortodoxe transilvane apărute în tipografia omonimă (I)

Constantin ITTU, cercetător ştiinţific


Datorită faptului că 2016 a fost declarat Anul comemorativ al Sfântului ierarh martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti, în cadrul şedinţei de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, desfăşurată între 28 şi 29 octombrie 2014 la reşedinţa patriarhală [http://basilica. ro/sfantul-sinod-a-declarat-2016-ca-anul-omagial-al-educatiei-religioase-a-tineretului-crestin-ortodox-si-anul-comemorativ-al-sfantului-ierarh-martir-antim-ivireanul-si-al-tipografilor-bisericesti-101554.html, accesat 18.12.2015], ne-am propus să abordăm un subiect care să se subsumeze temei generale, dar care să circumscrie şi unui interes zonal, transilvan, mai precis.
Înainte însă de a intra în lumea tipografilor şi a tipografiilor din sudul Ardealului – din Sibiu, mai precis –, se cuvine să efectuăm o incursiune în lumea aşa-numitului slavonism cultural, cu alte cuvinte, în universul literaturii româneşti de expresie slavă. Ponderea şi importanţa respectivului fenomen sunt reflectate chiar în activitatea tipografilor sibieni amintiţi în titlu. Un singur exemplu, în acest sens: pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când episcopul Ioanichie al Râmnicului şi-a propus refacerea tipografiei, în 1729, el a făcut apel la tânărul Johann Barth (1702-1782), proaspăt întors de la Leipzig, unde îl trimisese tatăl său spre a se iniţia în arta tipografică. De altfel, înaltul ierarh îl va invita pe tânărul iniţiat la Râmnic să vadă lucrul cu ochii, iar dacă vrea să repare tipografia, atunci se vor tocmi cum va fi mai bine [Liliana Popa, Oameni şi cărţi din Sibiul de altădată, Sibiu-Bonn, Schiller Verlag/ Editura Schiller, 2010, pp. 25-27]. Interesat de perspectivele unei vaste pieţe de desfacere, una de pe ambele versante carpatine, acelaşi Barth îşi va dota tipografia cu litere chirilice, după cum atestă documentele din vremea sa, întocmite în urma unui control efectuat la tipografia sibiană în 1772 [Ibidem, p. 28, n. 65].
Este cunoscut faptul că în Transilvania, până la Reforma religioasă din secolul al XVI-lea, limba de cancelarie a fost latina, iar limbile cultului divin au fost latina, pentru saşi, unguri şi secui, respectiv slavona, pentru românii ortodocşi. În schimb, în Ţara Românească şi în Moldova, limba slavă a fost deopotrivă limba Bisericii şi cea a Cancelariei voievodale [Constantin Ittu, Omilii nerostite, apare cu binecuvântarea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, Sibiu, Editura Andreiana, 2012, p. 107]. În acest sens, sub raport de timp şi spaţiu, scrierile din arealul menţionat se încadrează în universul cultural-lingvistic oferit de:
a) slava veche sau paleoslava, cu precizarea că, ulterior, slava veche a devenit factor de stagnare culturală (Virgil Cândea) [Dan Horia Mazilu, „Literatura română de expresie slavă”, în Liturghierul lui Macarie 1508/2008, Târgovişte, Arhiepiscopia Târgoviştei, Biblioteca Academiei Române, 2008, pp. 187-203, la p. 189], motiv pentru care, sub presiunea limbilor slave vii, apar noi „forme”, cunoscute în literatura de specialitate ca redacţii, nu ca dialecte. De ce? Pentru că noi, cei de azi, vedem cum s-au scris textele respective, le descifrăm etc., dar nu avem niciun reper în a preciza cum s-a vorbit atunci;
b) redacţiile slavone, care în spaţiul românesc erau în uz, începând cu cel de-al XIV-lea secol, desigur, cu diferenţieri de la o provincie istorică românească la alta, de la un centru de iradiere la altul şi, prin aceasta, de la un grup de texte la altul:
b1) redacţia medio-bulgară, prezentă destul de frecvent, motiv pentru care unii cercetători au considerat-o ca un fel de suport ce a cunoscut modificări ori adăugiri;
b2) redacţia sârbă, venită dinspre sud-vest în spaţiul nostru cultural;
b3) redacţia ucrainiană, cu unele trăsături ori numai influenţe ruseşti târzii [Ibidem, p. 196].
Desigur, în acest univers, nu însă numai al manuscriselor, ci și al cărţii tipărite, putem vorbi atât despre carte, cât şi despre tipografie, cu precizarea că, în primul caz, amintim, ca exemplu de început, Liturghierul lui Macarie, tipărirea acestuia făcându-se din porunca domnitorului Radu cel Mare al Munteniei (1495-1508), dar terminându-se în vremea lui Mihnea Vodă cel Rău (1508-1509), la 10 noiembrie 1508. În cel de-al doilea caz, al tipografiei, cea chirilică – în care şi-a tipărit ieromonahul Macarie cartea, tipografie deschisă în Ţara Românească în acel început de secol al XVI-lea – a fost a treia cu litere chirilice din Europa, după cele de la Cracovia (1491) şi Cetinje, Muntenegru (1493). Astfel, tipografia munteană s-a plasat cronologic atât înaintea celor de la Praga (1517), Veneţia (1519) ori Vilnius (1525), cât şi înaintea unor tipografii sud-slave şi ruseşti.

Un fapt de cultură, ca înfiinţarea tipografiei, nu poate fi studiat independent de nevoile societăţii din acea vreme, în mijlocul căreia s-a produs acest fapt [P.P. Panaitescu, „Începutul tipografiei în Ţările Române”, în Liturghierul lui Macarie, cu un „Studiu introductiv” de P.P. Panaitescu şi un „Indice” de Angela şi Alexandru Duţu, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1961, pp. XXXIII-LXIII, la p. XXXIII]