Am
dat cu încântare, acum câțiva ani, de un film de animație. Era vorba despre o
fetiță dintr-o familie monoparentală, trăindu-și efervescent, în chiar
proximitatea mamei sale, lipsa de afecțiune. Filmul se numește Lilo și
Stitch. Lilo e fetița noastră. Stitch este extraterestrul (periculos)
exilat în galaxia noastră, care sub forma părută a unui cățel obișnuit va fi
cumpărat de mămică în dar pentru fata ei. De aici începe aventura îmblânzirii
lui Stitch de către fetiță, am spune chiar a umanizării lui, pe măsură ce
aceasta se va investi cu afecțiune în direcția sa. Filmul cred că poate fi
considerat unul despre cum învățăm să fim familie. Familie este aceea în
care nimeni nu rămâne în urmă. Adică nu se pierde pe drum, nu este
abandonat, contează pentru ceilalți.
În
fond, într-o familie normală, nimeni nu este chemat să umanizeze extratereștri.
Deși, desigur, poate că mai ajungem să ne purtăm unii cu alții ca atare. Iată o
privire pe care o putem arunca noi înșine în interiorul familiei noastre: Cine,
pe unde se află? Suntem împreună? Trăim familia ca pe acel cadru uman în care
fiecare înflorește prin prezența celorlalți, se împlinește, aduce bucurie în
jur și prilejuiește propria devenire a celorlalţi? Simțim vocația fiecăruia în
parte, de soț, soție, părinte, copil, o comuniune de oameni unici și
irepetabili (la scala istoriei), rânduiți împreună de Dumnezeu prin Taina
iubirii să se ajute reciproc în a fi angajați spre Viu?
Desigur,
nimic nu este posibil fără străduință. Pentru un cuplu în Hristos, minunea
pleacă de la Cel Care i-a unit: are toată puterea în cer și pe pământ. Inclusiv
pentru a interveni hotărâtor, clipă de clipă, odată ce Îi încredințez viața mea
în acest chip, pentru ca orientarea ei să fie spre împlinire, spre Viață, spre
Adevăr. Am văzut de-a lungul timpului în ce măsură trăim câteodată iminența
naufragiului. De parcă Domnul doarme cu noi în corabia cununiei și ne e lene să
Îl trezim să ne ajute, să poruncească valurilor și averselor potrivnice să se
oprească. Sau ne imaginăm viața de cuplu precum acela care înoată voinicește în
pofida valurilor, de parcă doar forțele și competențele noastre naturale ar fi
de ajuns pentru o astfel de întreprindere. Or, ea vizează în ultimă instanță
dobândirea asemănării noastre cu Dumnezeu, îndumnezeirea omului. Cum să devii
dumnezeu prin har, sfânt, doar cu competențele naturale? Cum să ajungi la
aceasta dacă nu mergând pe mare, precum Petru, adică lăsându-te purtat de harul
Domnului peste acele greutăți care altfel te-ar sfărâma sau te-ar îneca și
luând aminte la El, Ținta drumului și nu la uimitoarea rânduială că ajungi să
poți ceea ce în mod normal nu poți (și te scufundă să te pierzi cu atenția în
acestea)?
Știm
de la Hristos că porțile iadului nu vor birui Biserica. Lupta pentru
supraviețuire este însă reală, cu răniți și morți (duhovnicește), și se dă nu
doar cu Biserica mare, ci și cu Biserica mică, care este orice familie. Satana
își freacă mâinile mulțumit când se stinge ceva din dragostea între doi soți
sau între părinte și copil. Nu îi dați satisfacție, ca unii care ne-am lepădat
de el prin angajamentul botezului, și cu fiecare clipă a vieții noastre, pentru
că bucuria de a fi cu Hristos pe calea Vieții este singura alternativă viabilă
în fața celui care promite totul și nu oferă nimic, decât stricăciune și
dărâmare lăuntrică. Desigur, nu societatea este de vină pentru presiunea pe
care o simțim în direcția the dark size, pentru că societatea suntem și
noi, neatenți la riscuri, necultivați în înțelegerea duhovnicească, cu
puținătate liturgică. Când însă simți plinătatea lăuntrică în Hristos și
bogăția, unde să mai încapă în preaplinul inimii subcultura întunericului ? Dacă
cultivi Lumina în tine, unde să mai se strecoare întunericii?
Acest
fapt este valabil pentru viața de familie. Fiecare membru al ei poate cultiva,
la măsura înțelegerii și stării lui duhovnicești, Prezența care îi transformă
pe toți, întru un împreună tainic, în oameni vii. Pentru soț, soția e
prilejuirea dăruirii și a împlinirii prin dăruire, după cum, pentru soție,
primirea dăruirii soțului o înflorește lăuntric și o sporește întru
seninătatea pe termen lung, către veșnicie, a inimii. Copiii sunt în chip
evident o provocare. Un preaplin al prezenței prin care ne vedem propriile
neputințe întâi de toate, deși am fi dorit contrariul, adică să ne imite în
cele bune, atâtea câte or fi (dacă or fi). Desigur că pentru niște părinți
sfinți problema ar fi (întrucâtva) rezolvată, numai că noi nu suntem aceia. Și
avem de parcurs drumul nostru de părinți pentru acești copii care ne ajută, da,
ne ajută în pofida faptului că am vedea în ei doar vinovăția prostiilor făcute,
să ne întâlnim cu noi înșine și să ne supunem transformării spre mai bine.
Familia?
O Taină! Ce treabă are ea cu conceptele exclusiviste de contract social, sex,
carieră profesională, ambiții de reușită, dreptul de a fi iubit de ceilalți?
Toate acestea din urmă sunt fațete răsfrânte prin privirile care
unilateralizează și nu văd miezul. A mă dărui, a oferi, a iubi. Familia este
aceea în care nimeni nu rămâne în urmă pe drumul mântuirii!
