Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 7 aprilie 2017

Zugravi de icoane din părţile Sibiului, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea: Popa Ioan Grigorievici

Lect. Dr. Ioan ABRUDAN 
 Cu autoritatea pe care i-o conferă cele peste patru decenii de activitate de cercetare, desfăşurată în domeniul istoriei vechii arte bisericeşti din Transilvania, academicianul Marius Porumb caracterizează din această perspectivă secolul al XVIII-lea, ca fiind unul al luminilor, o perioadă a unei „incontestabile explozii artistice româneşti, cea mai sugestivă evoluţie fiind în domeniul picturii, unde au activat peste trei sute de pictori, care cu sârguinţă şi smerenie au împodobit bisericile de lemn şi de zid ale românilor transilvăneni”, evoluţie petrecută „într-o permanentă legătură cu fenomenul artistic din ţările române extracarpatice, demonstrând stilistic şi documentar un proces de progresivă unificare culturală şi artistică” [Marius Porumb, Un veac de pictură românească din Transilvania: secolul XVIII, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 5]. 

 Cel pe care s-ar cuveni să-l amintim din această pleiadă de artişti mai întâi, pentru că ilustrează maniera în care s-a produs fenomenul de difuzare a stilului muntenesc în interi¬orul arcului Carpaţilor, este preotul zugrav Ioan Grigorievici. Coborâtor dintr-o faimoasă familie de meşteri zugravi de biserici, din părţile Câmpulungului şi ale Craiovei, văzând el însuşi lumina zilei în cetatea Băniei, a venit în Ardeal încă din anii tinereţii, pentru a se stabili aici definitiv.
În 1760, la debutul unei cariere artistice a cărei întindere avea să depăşească o jumătate de secol, se afla împreună cu părintele şi maestrul său, Grigorie Ranite, la Răşinari, secon¬dându-i acestuia la zugrăvirea bisericii cu hramul „Sfintei Cuvioase Paraschiva”. Cei doi sau trei ani petrecuţi atunci, în satul de la poalele Cindrelului au fost de ajuns ca să-l lege definitiv sufleteşte de acest loc şi, mai ales, de răşinăreni, care l-au considerat ca pe unul de-al lor. Când, în 1785, a fost invitat să revină ca să continue lucrul la zugrăvirea bisericii la exterior şi în compartimentele interioare, unde nu ajunsese să intervină în prima etapă, când lucrase alături de tatăl său, sătenii încă îi pomeneau numele în forma hipocoristică Ioniţă sau Niţ, adică aşa cum obişnuiseră să i se adreseze cu mai bine de două decenii în urmă.
Altoit perfect pe ramura transilvăneană de cultură şi spiritualitate românească, Ioan nu a renunţat totuşi şă-şi re¬afirme, ori de câte ori a avut prilejul – aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în 1785, când şi-a lăsat iscălitura în câmpul reprezentărilor iconografice realizate sub turnul bisericii răşinărene –, originea muntenească şi mai ales calitatea, de care era foarte mândru, de fiu al meşterului Grigorie (se recomanda uzând de patronimul Grigorievici sau Grigoro¬vici [Despre Grigorie Ranite s-a spus că a fost „probabil cel mai faimos reprezentant al celei de-a doua generaţii a promotorilor stilului brâncovenesc, dar şi un renumit dascăl de zugravi activ în Oltenia, Transilvania şi Banat, născut în jurul anului 1712 şi atestat până în 1766” (Ana Dumitran, Elena Popescu, „Popa Ioan Grigorovici, zugravul”, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, seria Theologia Catholica, nr. 4, Cluj-Napoca, 2010, p. 93.)], dar şi de nepot al lui Ranite zugravul de la Câmpulung, din cel mai vechi oraş al Ţării Româneşti [Inscripţia descoperită de curând în spaţiul pictat de sub turnul bisericii răşinărene cuprinde formula: „Fiind zugrav la acest lucru [Popa] Ioan Grigorievici nepot lui Ranite de la Câmpulung. 1785”].
Pictorul muralist Ioan Grigorievici s-a afirmat de timpuriu şi ca zugrav de icoane portative, cele mai vechi lucrări de acest gen fiind identificate de istorici datând încă din perioada 1760-1763, a primei sale şederi în Răşinari, când a colaborat cu tatăl său la execuţia iconostasului original al bisericii „Sfânta Paraschiva”, care însă avea să fie înlocuit în 1785 cu cel actual [Ana Dumitran, Elena Popescu, op. cit., p. 94].
Cercetătoarea Saveta-Florica Pop a întreprins, în cadrul unui studiu publicat în anul 2013, cea mai recentă încercare de identificare, din ansamblul pieselor recuperate din vechea tâmplă, a icoanelor care s-ar cuveni atribuite, pe consideren¬te de ordin stilistic, zugravului Ioan Grigorievici. E vorba de două icoane prăznicare, Duminica Tomii şi Înălţarea Domnului şi Schimbarea la Faţă şi de tripticul-pomelnic al Bisericii „Sfânta Paraschiva”, pe care cercetatoarea a indicat şi o posibilă semnătură a zugravului [Saveta-Florica Pop, „Icoane din Răşinari ale zugravilor Grigorie Ranite şi Ioan Grigorovici”, în Acta Musei Apulensis, Apulum, series Historia &Patrimonium, Alba Iulia, 2013, pp. 428-430]. În prezent, cele trei icoane sunt expuse la muzeul amenajat în modesta reşedinţă episcopală din Răşinari.
Informaţii care slujesc reconstituirii traseului însemnat de urmele paşilor artistului peregrin în intervalul de timp din¬tre anii 1763 şi 1785 ne sunt oferite de istoricii de artă Ana Dumitran şi Elena Popescu, colaboratoare la alcătuirea unui studiu consacrat zugravului [Vezi nota 1], la care am avut ocazia să facem trimitere în rândurile de mai sus.
Studiul reafirmă ceea ce fusese deja semnalat, încă dintr-o intervenţie anterioară, de Ana Dumitran în legătură cu prezen¬ţa lui Ioan Grigorievici în biserica de lemn din Poiana Sibiului [Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Simon Bălgrădeanul, Alba Iulia, 2009, pp. 9-11], unde i-a fost atribuită pictura iconostasului păstrat astăzi doar parţial, „după înlocuirea, în 1791, cu cel datorat lui Vasile Munteanu din Sălişte” [Ana Dumitran, Elena Popescu, op. cit., p. 95]. Cercetătoarea şi-a exprimat convingerea că cel puţin friza iconografică, reprezentând tema Marea Deisis, unde sunt incluse toate cele douăsprezece figuri ale Apostolilor, este opera zugravului craiovean. Îi pot fi însă atribuite, aşa cum este de părere Ana Dumitran [Ibidem, pp. 95, 101 (fig. 6)], şi cele două icoane împărăteşti, Sfânta Fecioară cu Pruncul şi cea de hram, a Adormirii Maicii Domnului, datate 1767, aflate la ora actuală în pronaosul bisericii din Poiana, unde au fost înregistrate, încă din 1906, de istoricul Nicolae Iorga [Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene. II. Inscripţii şi însemnări (formând volumul XIII din „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”), Bucureşti, 1906, p. 146].
Mai departe, constatând evidente similitudini între maniera artistică în care au fost realizate alte două icoane împărăteşti (Iisus Pantocrator şi Maica Domnului cu Pruncul),care au aparţinut bisericii din Colun (com. Porumbacu de Jos, jud. Sibiu), şi stilul practicat de Ioan Grigorievici în lucrările de la Poiana sau Răşinari, autoarele studiului mai sus citat au admis că-i pot fi atribuite şi acestea zugravului craiovean [Ana Dumitran, Elena Popescu, op. cit., pp. 95, 102 (fig. 7, 8)].
Şi tot în cadrul aceleiaşi cercetări au mai fost identificate, între operele artistului, şi „cinci prăznicare de la biserica din 
Copşa Mare (com. Biertan, jud. Sibiu). Două dintre ele au pe verso datarea 1774 şi semnătura «Ioann Grigoriovici zugrav ot Craiova» (Naşterea Maicii Domnului) şi «Ioan Grigoriovici zu¬graf, Ghijasa de Susu» (Învierea lui Iisus, în varianta Coborârii la iad)”. Celelalte piese ilustrează scenele: Schimbarea la Faţă, Înălţarea lui Iisus şi Adormirea Maicii Domnului. Acestui grup i se poate adăuga fără dubiu o icoană a Naşterii lui Iisus care printr-un concurs de împrejurări a ajuns în custodia Complexu¬lui Muzeal Arad [Ana Dumitran, Elena Popescu, op. cit., pp. 95, 96, 102 (fig. 9 a, b), 103 (fig. 10 a, b, 11, 12), 104 (fig. 13, 14)].
Ştim prin urmare, graţie însemnării olografe de pe icoana Învierii, lucrată de Ioan Grigorievici pentru biserica din Copşa Mare, că începând cel mai târziu din anul 1774 zugravul şi-a avut reşedinţa în satul Ghijasa de Sus (com. Alţâna, jud. Si¬biu), acolo unde, cel mai târziu din 1785, de când obişnuieşte să-şi însoţească invariabil numele în iscălituri cu apelativul Pop sau Popa, îi fusese încredinţată şi o a doua slujire, ca sacerdot, devenind parohul ghizăşenilor de rit greco-catolic.
În pofida alegerii de a intra în rândul clerului unit, popa Ioan Grigorievici şi-a meţinut contractul încheiat în 1785 cu Răşinariul, revenind cu regularitate în mijlocul ortodocşilor din această localitate până în 1798, lucrând în tot acest timp, aşa cum am mai spus, la definitivarea ansamblului mural al Bisericii „Sfânta Paraschiva”, dar şi la zugrăvirea a trei dintre frumoasele troiţe cu care se mândreşte comuna [Ioan Ovidiu Abrudan, „Un ansamblu iconografic inedit: pictura lui Ioan Grigorievici şi a zugravilor familiei Grecu, din biserica satului Cornăţel”, în Revista Teologică, Sibiu, 2/2009, pp. 328, 329].
Trecând pragul secolului al XIX-lea, din anul 1808 datează două frumoase icoane împărăteşti (Iisus Hristos Marele Arhi¬ereu şi Maica Domnului cu Pruncul), nesemnate, dar care i se pot atribui cu certitudine popii Ioan Grigorievici, păstrate în prezent în colecţia Arhiepiscopiei Sibiului şi care provin de la biserica ortodoxă din satul Noul Român (comuna Arpaşu de Jos, jud. Sibiu), unde autorul şi-a mai lăsat semnătura, şi pe o altă icoană, pierdută între timp, reprezentând scena „Buneives¬tiri” [Valeriu Literat, Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 214. Autorul atribuie greşit icoana de la Noul Român lui Popa Ioan zugravul din Feldioara, citind, probabil tot eronat, anul 1803, în loc de 1808].
Stilistic, icoanele de la Noul Român sunt foarte asemă¬nătoare cu alte cinci piese (patru icoane împărăteşti: Deisis, Maica Domnului cu Pruncul între Arhanghelii Mihail şi Ga¬vriil, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, şi icoana-crucifix) care au fost pictate de artist în anul 1809 pentru tâmpla bisericii ortodoxe „Sf. Vasile cel Mare” din Fofeldea (com. Nocrich, jud. Sibiu). Biserica de la Fofeldea a fost zidită în anul 1808. Înainte de a fi fost decorată cu picturi murale (în 1814) de zugravi din familia Grecu de la Săsăuş, sătenii s-au adresat, pentru executarea icoanelor tâmplei, preotului din parohia apropiată, a Ghijasăi de Sus, despre care aflaseră, cu siguranţă, că era un artist consacrat.
Trei dintre panourile pictate prezintă, pe lângă iscălitura autorului şi înregistrarea datei când au fost executate, şi scurte formule votive, care fac referire la statutul sacerdotal al zugravului. Mărturia bunelor relaţii pe care preotul zugrav Ioan le-a menţinut cu credincioşii comunităţilor ortodoxe se reflectă în donaţia pe care făcut-o parohiei de la Fofeldea, nesolicitând plată pentru zugrăvirea uneia dintre icoanele care i-au fost comandate. Pe reversul panoului în care a fost înfăţişat Sfântul Ierarh al Mirelor Lichiei a scris: „Anul 1809 april 15. Această sfântă icoană a Sfântului Nicolae s-au făcut de pomeană la sfânta biserică neunită din Fofeldea de smeritul între preoţi Ioan Grigorovici paroh de la Gijasa” [Ioan Ovidiu Abrudan, „Repere pentru o biografie exempla¬ră: Popa Ioan Grigorievici, zugravul bisericii din Beneşti”, în Apulum LI, series Historia &Patrimonium, Alba Iulia, 2014, pp. 205].
Icoanele care au putut fi identificate din opera lui Ioan Grigorievici dezvăluie spiritul său creativ şi spontan, care l-a făcut să nu dorească să-şi însuşească până la capăt rigoarea cu care părintele şi maestrul său, Grigorie Ranite, a stăruit în perpetuarea modelelor consacrate de artiştii şantierelor brâncoveneşti, şi îndeosebi de Hranite zugravul. Nu s-a contaminat nici de crisparea, nici de complexele zugravilor pe care i-a întâlnit de-a lungul carierei sale transilvănene, tentaţi poate prea adesea să tragă cu coada ochiului la ceea ce considerau ei că poate produce efectul „miraculos” al manierei occidentale.
A fost deplin stăpân pe mijloacele tehnice care i-au servit înclinaţiei pe care o avea pentru exprimarea sinceră şi directă a stărilor lăuntrice. Francheţea reprezintă poate calitatea cea mai evidentă a stilului său.
A fost un componist experimentat şi, mai ales, un colorist plin de farmec. Cel puţin în această privinţă şi-a depăşit epoca, situându-se, prin decorativismul şi calitatea vibrant-luminoa¬să a culorilor din icoanele sale, pe linia celor mai moderne experienţe artistice de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Toate acestea sunt trăsături demne de a fi remarcate în stilul prac¬ticat vreme îndelungată de Popa Ioan Grigorievici, care-l califică să ocupe o poziţie însemnată în ierarhia pictorilor transilvăneni ai epocii, poziţie care promite să se consolideze cu fiecare nouă descoperire din creaţia sa.