Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 26 februarie 2018

Postul şi înfrânarea




Gheron Iosif Isihastul (120 de ani de la nașterea sa – 1897)



În descrierea elementelor constitutive ale programului ascetic practicat de Stareţul Iosif, rolul trupului în săvârşirea acestuia (al programului), în ceea ce priveşte participarea şi limitele lui, sunt minuţios analizate.
Trupul reprezintă, pentru Cuviosul Iosif, un element foarte important (indispensabil chiar) în realizarea progresului duhovnicesc, chiar dacă el asigură doar suportul pentru manifestarea puterilor sufleteşti. Grija specială pentru acesta nu înseamnă şi menajarea lui, ci doar menţinerea acestuia în hotarele fireşti.
Disciplinarea trupului se făcea, în primul rând, prin respectarea unei diete stricte, la care se adăugau şi desele perioade de post (cele rânduite de biserică, dar şi altele, impuse de diferite împrejurări). Regimul alimentar însemna respectarea cu mare acrivie a orei la care se servea masa (indiferent de perioada anului), precum şi a cantităţii de mâncare permise (dar stabilite pentru fiecare în parte). Existau şi excepţii dictate de starea de sănătate precară ca urmare a mediului ascetic (umezeală), a muncii istovitoare (zonă greu accesibilă şi neprielnică pentru grădinărit), a privegherii de toată noaptea (o adevărată provocare), şi/sau a slăbiciunii firii (unii erau înzestraţi cu mai multă rezistenţă – aşa cum a fost Stareţul –, alţii erau deficitari la acest punct – de exemplul părintele Efrem cel tânăr căruia Stareţul i-a permis să consume carne).
Asceza trupului însemna, pentru Stareţ, şi privarea de anumite lucruri (îmbăiere, somn îndelungat, îmbrăcăminte nouă), precum şi mulţumirea cu strictul necesar (foarte rudimentar pentru cititorii de azi), de aceea scria unui fiu duhovnicesc că „lucrurile bune cu adevărat nu le vei găsi mergând la băi sau trăind bine. Este nevoie de luptă şi de osteneală multă”.
Toate acestea nu constituiau un scop în sine, ci erau o formă de manifestare prin care se urmărea robirea de bunăvoie şi permanentă din partea duhului, în detrimentul plăcerilor şi al dorinţelor păcătoase care lucrau prin simţuri. Astfel, înfrânarea era de la sine înţeleasă, întrucât „din prea multă mâncare se nasc cugetele viclene şi imaginaţiile”. Ea nu era niciodată practicată (şi nici înţeleasă) independent de celelalte exerciţii ascetice (trupeşti şi sufleteşti), fiind mereu legată de pomenirea neîncetată a numelui lui Dumnezeu (rugăciunea).
Grija pentru menţinerea trupului la cote optime, pentru împlinirea îndatoririlor duhovniceşti s-a manifestat la Stareţ abia spre sfârşitul vieţii sale pământeşti, mai întâi asupra celor încredinţaţi lui de Dumnezeu spre povăţuire, şi mai târziu (din păcate prea târziu) faţă de propria persoană. Experienţa (în ceea ce-l priveşte mai mult datorită neputinţei) l-a determinat să accepte importanţa unui program echilibrat în privința dietei (atât privitor la importanţa hranei, cât şi la elementele ce trebuie evitate), din mai multe motive, enumerate de el într-o scrisoare astfel: „noi însă, deoarece Sfinţii Părinţi nu ne învaţă să nu mâncăm deloc, de aceea, chiar dacă primim acest har şi cunoaştem că putem trăi şi fără mâncare, în realitate, nu în închipuire, trebuie totuşi să mâncăm şi brânză şi ou şi lapte, dacă avem, şi peşte. Câte puţin din toate cele care ne sunt îngăduite de rânduiala monahală, pentru următoarele scopuri: întâi, pentru că astfel zdrobim rădăcina mândriei şi a suficienţei de sine, călcând peste orice gând ridicat împotriva lui Dumnezeu, şi apoi, arătând ca toţi ceilalţi oameni, fără ca cineva să cunoască lucrarea noastră cea de la Dumnezeu, fugim de slavă omenească şi de laude. Cu toate acestea, să nu credem că această puţină mâncare, luată în deplină cunoştinţă şi cu discernământ, ne lipseşte de harul dumnezeiesc şi că, dacă am fi postit, am fi avut mai mult har. Nu. Deoarece Dumnezeu nu Se uită la cantitatea nevoinţelor noastre, ci caută la scopul şi înţelegerea cu care lucrăm şi, în funcţie de acestea, îşi revarsă bunătatea Sa, mila Sa cea multă şi îmbelşugată”.
Mai mult, nevoia (boala) l-a determinat să accepte şi importanţa medicamentelor pentru redobândirea sănătăţii, situație acceptată cu deplină încredere (deşi cu multă împotrivire la început) după ce a citit scrisorile Sfântului Nectarie, care explica rolul doctorilor şi al medicamentelor, afirmând că „sunt necesare şi medicamentele, şi harul”, lucru cerut apoi cu insistenţă tuturor celor ce se aflau într-o anumită suferinţă, pentru ca prin întrarmarea trupului să dea posibilitate puterilor sufleteşti de a lucra la capacitate optimă.
În aceeaşi categorie se încadrează şi recomandarea de a odihni trupul, pentru că „odihna şi liniştea contribuie mult la refacerea omului”, iar „osteneala trupească, atunci când este cu măsură şi nu produce tulburare, este foarte folositoare; te conduce la smerenie”. Din contră, lipsa somnului (odihnei) întunecă mintea şi împiedică lucrarea harului în rugăciune.
Folosindu-se cu discernământ de trup şi nelăsându-se influenţat negativ de acesta, nici forţând limitele (necăzând în nicio extremă, ambele fiind meşteşugiri ale diavolului), ascetul/creştinul va putea înainta fără oprelişti în urcuşul duhovnicesc, care are drept scop îndumnezeirea omului în întregime, trup şi suflet.
[Preot Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul. Viaţa şi învăţătura, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2017, pp. 186-189]