Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 26 februarie 2018

Un monument de cinstire

Lect. Dr. Ioan Ovidiu Abrudan

În toamna anului 1886, apărea la Bucureşti, într-o ediţie bibliofilă, albumul destinat să marcheze un eveniment excepţional petrecut atunci în viaţa Bisericii româneşti şi a statului care, în urmă cu doar cinci ani, fusese proclamat Regat al României. Lucrarea în sine se prezenta ca o operă de excepţie, atât prin formatul impunător (37×27 cm), cât şi prin conţinutul celor 100 de file, alcătuit din texte elegant aşezate în pagină şi dintr-o serie bogată de ilustraţii cuprinzând schiţe de arhitectură, xilogravuri, dar şi impecabile imagini fotografice, reproduse tipografic prin tehnica nouă pe atunci a heliografiei. Volumul, care se întitula: Biserica Episcopală a Mănăstirei Curtea de Argeş restaurată în zilele M.S. Regelui Carol I, sfinţită din nou în ziua de 12 Octomvrie 1886, a fost imprimat în cadrul celei mai prestigioase edituri şi tipografii româneşti a vremii, care funcţiona sub marca: Stabiliment de toate Artele Grafice „Socec&Teclu”. Compania, care fiinţa din 1867, după asocierea lui Ioan V. Socec cu Nicolae Teclu, inaugura prin această ediţie monumentală o colecţie de albume cu apect grafic deosebit şi cu un conţinut documentar şi artistic foarte valoros. Este demn de remarcat faptul că tocmai în acea perioadă, Vasile Pârvan „recomandase un întreg sistem de albume culturale, sistem menit a tezauriza şi a pune în evidenţă un număr nesfârşit de «documente» plastice, istoricul văzând în aceste albume o bună şansă de cunoaştere a spiritualităţii noastre şi nu mai puţin una formativă, dat fiind că un popor se defineşte nu numai prin «eflorescenţa genialităţii lui», dar şi prin asimilarea continuă a valorilor de cultură în masele largi” [Alexandru Zub, În orizontul istoriei, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 139].
Dictonul Historia magistra vitae, invocat de Pârvan şi cu privire la ceea ce poate rezulta din cunoaşterea trecutului dobândită pe calea cercetării vestigiilor istorice şi de artă, a fost susţinut de altminteri şi de autorul Precuvântării prin care se deschidea albumul consacrat Mănăstirii de la Curtea de Argeş, istoricul şi profesorul Grigore G. Tocilescu. Acesta propunea, ca pe un veritabil arc peste timp, o punere în pandant a evenimentului istoric al târnosirii bisericii ctitorite de domnitorul Neagoe Basarab, cu ceremoniile prilejuite de restaurarea şi resfinţirea aceleiaşi biserici, după mai bine de trei secole şi jumătate, în timpul domniei regelui Carol I. Sfinţirea, din luna august a anului 1517, „a unei biserici mari la Argeş, era o sărbătoare pentru întreaga lume creştină din Peninsula Balcanică”, apăsată sub jugul turcilor otomani. De aceea, fericitul ctitor Neagoe Basarab, voind să dea momentului strălucirea cea mai mare, „poftise să vie în acea zi toţi arhimandriţii din Muntele cel sfânt al Atonului, toţi egumenii de pe la toate mănăstirile de acolo, patru mitropoliţi, cu Patriarhul Ţarigradului în frunte, şi toţi egumenii cu tot clerul din ţară. Toţi alergară la glasul piosului domn, pentru că sărbătoarea aceea era a Miresei lui Hristos, pentru că în acele timpuri de groaznică asuprire din partea osmanlâilor, ceea ce lega strâns toate popoarele creştine ale Orientului subjugat, era Cucea Mântuitorului Hristos, era credinţa fierbinte şi nestrămutată, că numai prin mila şi ajutorul celui A Tot Puternic... ele îşi vor redobândi libertăţile şi drepturile pierdute”.
Neagoe Basarab năzuise să exprime prin forma de o tulburătoare frumuseţe a bisericii, pe care a clădit-o cu neprecupeţită jertfă, idealul şi demnitatea unui popor, care aspira la civilizaţie şi indepedenţă. Alcătuirea magnifică a monumentului corespundea simbolic edificării spirituale, cu sprijin ferm pe temelia credinţei creştine, a cugetului românesc, pentru că „sentimentele morale sunt cele care dau virtutea interioară, cu mult mai puternică decât cea materială, şi sentimentele morale se întemeiază, cresc şi se păstrează numai prin sentimentul religios”.
Biserica Mănăstirii Argeşului a însemnat, atâta vreme cât zidirea ei s-a păstrat trainică şi neîntinată, un liman al credinţei şi o icoană vie a identităţii spirituale a românilor. Dar tocmai înfăţişarea atât de preţioasă pe care i-o procuraseră mai întâi Neagoe Basarab şi apoi urmaşii săi pe scaunul Valahiei, domnitorii Radu de la Afumaţi, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino, împodobind-o „asemeni raiului lui Dumnezeu”, a atras asupra ei şi destule nenorociri. Jefuită cumplit de armata lui Gabriel Báthori, la 1611, spoliată mai târziu de averi, în perioada cât a fost închinată, biserica mănăstirii nu a fost scutită nici de efectul distrugător al stihiilor, cutremurele de pământ din anii 1802 şi 1834 provocându-i însemnate daune.
Astfel că, în deceniile care au urmat producerii acelor ultime mari calamităţi, mândra ctitorie voievodală de la Argeş „ajunsese la mare părăsire şi pustiire”. Doar intervenţia providenţială a celui dintâi rege al românilor, Carol I, a făcut ca monumentul medieval să nu se năruie. Încă din primii ani ai domniei acestui monarh luminat, arăta cronicarul modern, „spornice în fapte mari..., el şi-a întors privirile spre monumentele vechi ale ţării, care îi aduceau din vremurile trecute răsunete pline de glorie şi de pietate; şi în colinda iscoditoare prin munţi şi văi, a dat şi peste lăcaşul lui Neagoe Vodă, găsindu-l întru desăvârşită pustiire şi dărăpănare, (...) şi nu a voit să lase a se prăpădi cu totul pomenirea ostenelilor acelui (voievod), cuvios şi plin de dorul ţării, şi şi-a pus nestrămutată hotărâre de a-l face şi mai frumos din cum a fost, şi mai strălucită podoabă a patriei”.
Acest panegiric e însoţit, în paginile albumului, de Oda închinată celebrării actului de Sfinţire a Curţii de Argeş, în versuri compuse de Vasile Alecsandri, reinterpretând, într-o tonalitate emfatică, genul ekphfrasisurilor bizantine.
Partea de text cea mai consistentă îi revine, din nou, lui Grigore Tocilescu, care prezintă, într-o expunere foarte amănunţită, complexul arhitectural şi decorativ al bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş, aşa cum se înfăţişa la capătul procesului laborios de restaurare şi înnoire, prin înzestrarea cu picturi interioare, cu mobilier şi odoare liturgice. Ceea ce s-ar putea reproşa acestei expuneri, este lipsa unei analize critice asupra manierei neştiinţifice, cel puţin sub anumite privinţe, prin care arhitectul restaurator a intervenit asupra monumentului medieval, alterându-i autenticitatea.
O altă secţiune s-a constituit într-o „Privire istorică asupra Monastirei şi Episcopiei Curţii de Argeş”, în care au fost urmărite în desfăşurare mai multe etape, de la „Epoca srăveche a zidirii”; „De la moartea lui Neagoe Vodă până la Şerban Cantacuzino”; „Restaurările de la Şerban Cantacuzino până la 1875”, pentru a se ajunge în final la perioada cea mai recentă, a „restauraţiunii” iniţiate de Carol I. Discursul istoricului s-a sprijinit de această dată mai ferm pe temeiuri arheologice, pe sursele epigrafice, precum şi pe informaţiile aflate în cronicile munteneşti ori extrase din impresiile unor călători străini şi, nu mai puţin, pe interpretarea unor tradiţii şi izvoare folclorice, cum a fost cazul baladei Meşterului Manole, redată integral în forma culeasă de Vasile Alecsandri. Ceea ce reprezintă aportul cel mai însemnat al cercetătorului acestui monument se află în legătură cu bogata diversitate a inscripţiilor pe care Gr. Tocilescu le-a putut identifica, desluşindu-le mesajul, în cuprinsul pisaniilor ori în epitafurile aflate pe lespezile tombale, în sclitadele icoanelor ori cuprinse în formule votive, cu slove cusute cu acul pe văluri liturgice brodate. Să mai notăm că el, primul, a identificat inscripţia de pe faţada sudică a bisericii, care înregistrase prezenţa, în 1761, la Curtea de Argeş, a zugravilor transilvăneni Stan şi Iacov, fii popii Radu din Răşinari.
Capitolul intitulat „Restauraţiunea” constituie fără îndoială partea cu valoarea documentară cea mai însemnată din întregul album, Grigore Tocilescu înregistrând cu acribie ordinea în care s-a desfăşurat procesul laborios al reconstrucţiei monumentalei biserici medievale. Nu era pentru prima dată, aşa cum era consemnat şi în capitolul precedent, când se iniţia un asemenea proces recuperator. O serie de reparaţii fuseseră întreprinse chiar în cursul acelui secol, datele acestora putând fi identificate de epigraf în diferite locuri din biserică: la 1800, 1804, 1835, cea mai recentă fiind din 1845. „Însă aceste restaurări, după cum aprecia Gr. Tocilescu, rău pricepute şi executate în chipul cel mai primitiv, fură mai mult dăunătoare, mai cu seamă în ceea ce priveşte picturile interioare, pentru care ar fi fost cu mult mai bine să fie lăsate în starea în care se găseau”.
O acţiune premergătoare au reprezentat-o investigaţiile arheologice minuţioase, rezultatele fiind confruntate cu descrierile făcute monumentului cu secole înainte, între care cea mai amănunţită era cea de la 1654, a diaconului Paul din Alep. Informaţii esenţiale, precum şi un bogat material arhelologic, au putut fi astfel recuperate. S-au întocmit relevee de arhitectură şi „studiind picturile, (...) se formă un voluminos dosar al iconografiei bizantine din biserică”.
Complexitatea proiectului a determinat familia regală să se adreseze celui mai reputat arhitect francez al vremii, Viollet le Duc, care în schimb l-a recomandat spre a angaja lucrarea pe elevul său August Lecomte de Nöuy. Acesta şi-a însuşit viziunea romantică a maestrului, contestată, încă de pe atunci, în cercul celor mai experimentaţi arhitecţi români, transpunând-o în propriul său concept de recuperare a vechii biserici episcopale a Mănăstirii Curtea de Argeş. Grigore Tocilescu rezumă cât se poate de limpede în ce a constat acest proiect, în care imaginaţia a jucat un rol poate prea însemnat. Lunga experienţă pe care o căpătase abilul restaurator A. Lecomte, ca arhitect pe lângă Misiunea arheologică a Palestinei, „îl autoriza a concepe lucrul cu totul altfel decât ca o simplă lucrare de «consolidaţie», decât ca o reparaţiune; ea trebuia să fie o restituţiune a monumentului, cum a fost şi cum ar fi trebuit logic să fie: o restituire a monumentului, adică o expugnare a lui de toate elementele bastarde, care s-au aplicat după vremi la dânsul, o refacere a părţilor suprimate prin efectul timpului, şi o reînviere a adevăratului monument primitiv, constituind oarecum o nouă şi deplină eflorescenţă a stilului, ce caracteriza edificiul”.
Ceremoniile de consacrare a înnoitului edificiu au fost înregistrate cu de-amănuntul de Grigore Tocilescu în cel de-al treilea capitol, intitulat „Sfinţirea Bisericii”, adăugând un plus de importanţă excepţionalei valori documentare a volumului. Serbarea s-a petrecut în ziua de 12 octombrie 1886, în prezenţa regelui şi a reginei, „cu o pompă neasemănată şi vrednică de monumentul cel mai strălucit al Regatului României”. Cronica cuprinde şi lungul şir de cuvântări rostite cu acel prilej, adresate unei adunări din care nu lipsea niciun nume important de la acea vreme, nici dintre înalţii demnitari ai statului, nici dintre oamenii de cultură. Sunt amintiţi, de pildă: I. C. Brătianu, Dimitrie Sturdza, Dimitrie Gusti, Spiru Haret, Vasile Alecsandri. Era prezentă practic întreaga înaltă ierarhie bisericească a Ţării Româneşti, în frunte cu episcopul eparhiot Ghenadie al Argeşului, invitat fiind şi Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei şi Sucevei.
În încheierea volumului au fost aşezate din nou versurile poetului Vasile Alecsandri, „Legenda sfinţirei bisericei de la Curtea de Argeş” închinată Majestăţilor lor Regelui Carol I şi Reginei Elisabeta, în ziua de 12 octombrie 1886.
În paginile pe care le-a adăugat, sub titlul de „Conclusiune”, Gr. Tocilescu redă un fragment din discursul regal, susţinut la deschiderea sesiunii ordinare a Corpurilor legiuitoare, şi cu care încheiem acestă prezentare a unui veritabil monument de cinstire: „Reedificarea monumentelor vechi a fost una dintre lucrările care totdeauna a atras deosebita mea îngrijire. Am salutat cu fericire ziua, în care frumoasa catedrală a Episcopiei de Argeş a fost redată cultului divin, restaurată într-o splendoare şi frumuseţe, care ridică ţara în ochii ei proprii. În curând vom serba sfinţirea bisericii Mitropolitane şi a Bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi.
O naţiune, care-şi respectă monumentele străbune şi mai ales pe acele ale pietăţii şi ale credinţei creştineşti are un viitor sigur şi neclintit”.